“Șotron pe zăpadă”- Siono 2021

Andru și căsuța din globul de cristal

Mă doare copilăria lăsată în brațele bunicilor, copilăria cu fruntea sprijinită în palme și lacrimi șterse de bunica. De-a surda numărate mă dor toate iernile, nopțile și zilele. Mă dor clipele și timpul ce mă ține strâns de mână. Așteptările mă dor, rugăciunile spuse în șoaptă, icoana din cui, candela mereu aprinsă. Mă doare viața! Am povești în suflet spuse de mama și de tata: povești cu dragoni și zmei, prinți și prințese…

Dar nicio altă poveste cu o mie de dragoni și prinți mai dragă nu-mi este decât una singură, doar una, o singură poveste. O am în suflet. O trăiesc. O poveste deschisă, dezlegată, căreia trecutul i-a fost scris fără acel, “a fost odată”. 

E povestea nopților de Crăciun. Atât de adevărată, atât de frumoasă. 

De Crăciun mama și tata se întorc acasă, aici în casa bunicilor, în mahalaua pe care o școală, o cale ferată și o mlaștină înghețată o despart de orașul plin de lumini.

“N-o să mai plecăm niciodată”, îi aud pe mama și pe tata spunând. “E greu, e cumplit dorul de tine și dorul de casă; ești al nimănui într-o țară străină, am luat decizii greșite; lipsurile, viața asta grea, ne-au dus departe…”. De fiecare dată e la fel, de fiecare dată ei vin și pleacă. Doar sărbătorile îi aduc acasă.

E târziu. În mahala întunericul a căzut grăbit peste casele cu geamuri și hogeaguri strâmbe. Noaptea a aruncat grațioasă un șirag fin de stele peste un cer plumbuit. Câte un câine înfrigurat și amărât latră sur la o lună mare și palidă.

Oamenii din mahala au o grămadă de copii și sunt săraci. Mulți dintre ei nu au în case lumină. Pe la geamurile  înghețate, după perdelele subțiri pâlpâie umbre de lumini cu miros de ceară. Oamenii din mahala  aprind lămpi cu gaz, și fac mancare în ceaune mari de tuci pe sobe încinse de focul de lemne. Cei tineri au plecat să muncească în țări străine. Cei bătrâni au rămas singuri, neputincioși. Un bătrân mi-a dat odată o ciocolată. O primise de la cerșit.

În casa bunicilor e miros de brad și foc de lemne arse în sobă. În toate nopțile de iarnă bunicul cântă la scripcă. Mi-e drag să-l ascult pe bunicul cântând, și tare îmi sunt dragi poveștile lui. De când se știe trăiește aici în mahala, și de când se știe cântă la vioară. 

 De joi a început să pufnească mânioasă bunica:

-Mai ajungă-ți scârțâitul, Toadere! Da’ n-ai istovit? Că nimeni nu mă ajută în casa asta. Mâine, poimâine e ajunul, și nici varză n-ai scos din butoi! Ia uite că mi se ard și turtele! Că acuși vin copiii… Să găsească și ei un colț de pâine dulce pe masă. Bunica plânge. Bunicul pune vioara în cui și tace.

Așa e bunica uneori. De toate vrea să facă, dar pe nimeni nu lasă să o ajute. Bunica face “turte rupte”, însiropate și dulci, cu multă nucă, de li se spune “julfă”. Bunica mai frământă și aluat de cozonac, și-i face cruce și-l pune la dospit lângă sobă. Târziu, ies aburi din cozonacul copt de bunica. Rup pofticios și nerăbdător o bucată. În dimineața de Ajun, bunica dă de pomană în deal la biserică. În casă pune așternuturi curate și busuioc proaspăt la icoane. Miroase a frig adus de afară. Bunicul aduce un braț de lemne și face focul în sobă.

Îmi doresc să opresc timpul. Îmi doresc să fie Crăciun toată viața. Am învățat că nimic nu șterge așteptarea. Am învățat să aștept aici unde, ca un hotar, ca un păcat, între lumea din mahala și orașul de dincolo, stă o cale ferată peste care uneori trece cu vuiet, cu fulger, cu trăsnet, un tren de noapte. Se zguduie casele și pământul, latră câinii, se oțărăsc și își fac cruce babele.

Am învățat să cresc, să-mi leg singur șireturile la ghetuțe. Am învățat să nu mă mai doară nimic. Ai mei au plecat și s-au întors de atâtea ori. De multe ori. Muncesc undeva departe, foarte departe. Într-o țară rece și ploioasă. Tata și mama visează să ne mutăm într-o zi, dincolo de calea ferată, în orașul plin de lumini.  Îmi cer să învăț bine, să fiu cuminte și să aștept. Dar eu iubesc casa bunicilor. Aici este casa noastră. Ai mei nu înțeleg asta? De ce trebuie “să fim la casa noastră”? De ce trebuie să fiu singur? De ce trebuie să fiu cuminte și, mai ales, să nu plâng? Tac. De nicăieri nu vin răspunsuri. Îmi șterg lacrimile pe furiș. 

Ah, de câte ori mi-am ascuns lacrimile în brațele bunicii! 

Număr fiecare an de Crăciun, cinci ani, în care, pentru mama și tata, sunt cuminte și nu plâng. Am agățat în brad un vis, o căsuță închisă într-un glob de cristal mare și alb, peste care, dintr-un cer albastru, cern leneș și alintat fulgi pufoși de zăpadă. 

O rog pe bunica să mă lase afară că e noaptea colindelor. Bunica îmi pune un fular gros și îmi spune să nu trec peste calea ferată, să vin degrabă că e întuneric și se face frig.

E frig în ghetuțe. Sunt cu Ion, Neculai și Gheorghe. Tropăim să ne încălzim. Ne batem cu bulgări de zăpada. Aprig e gerul. Ne ștergem vânjos năsucurile cu mânecile lungi de la  hăinuțe și batem pe la porți cu mânuțele înghețate. Am mănușile ude și desperecheate.  Mi le-a dat în grabă bunica. 

E noaptea sfântului ajun de Crăciun. În palmele mici de copii fericiți și obraznici adunăm bănuți, bomboane și milioane de fulgi de zăpadă. 

“Ne dați ori nu ne dați”, colindăm în cor cu inima mare, plină de bucurie; “fasole cu cârnați”, mormăie Gheorghe, țiganul, cu o căciula mare trasă peste urechi, și cu un  cojoc vechi de oaie legat cu o sfoară de cânepă. Râdem pe înfundate, aducem veselie pe ulițele mahalalei și veste bună de la îngeri că-i mare sărbătoare. 

Împărțim banii frățește. Gheorghe țiganul ne duce la case unde-i “rost de făcut bani”. Pe toate le știe Gheorghe. El e mai mare, are doisprezece ani. Facem hărmălaie prin mahala până fugim mâncând pământul speriați de lătratul fioros al câinelui din ograda lui moș Anton care trăiește cu baba Ileana ce știe să facă vrăji și descântece. E urâtă și are un ochi de sticlă. Ne oprim în vale să ne tragem sufletul. Gheorghe țiganul, mare cât un urs, se aruncă în zăpadă și se prăpădește de râs. 

La birtul din mahala miroase a vin fiert și a scorțișoară. Îl aud pe bunicul cântând la scripcă. 

E veselie mare în birt. Oamenii sparg semințe, scuipă și vorbesc aprins. Oamenii spun că un om bogat a făcut măsurători și a cumpărat mahalaua. Până la primăvară așteaptă, până s-o dezgheța mlaștina. O să facă drum și pod peste calea ferată, îi aud pe oameni vorbind. O să cumpere bordeiele din mahala, spun alții.

– Păi, cum vine asta, zice Gruia, aruncând pe gât un pahar de țuică. Că doar nu-i mahalaua mă-sii! Eu nu vând nimic, eu nu plec de aici! 

Oamenii tac. Supărat pe viață e Gruia, și bea mult de când s-a întors vara asta fără un picior, de undeva, de la muncă.

Bunicul îmi dă un ban de hârtie și îmi spune să mă duc devreme acasă, să n-o mânii pe bunica.

Gerul s-a mai înmuiat. Ninge domol.  Ne batem cu bulgări și ne tăvălim în zăpadă. Ion și Neculai fug către casă zgribulind. Casa lor e undeva pe un dâmb în fundul mahalalei. E întuneric și îi latră câinii.

Sunt fericit și bogat. Am deasupra mea un pumn de stele și în buzunarul de la hăinuță mulți bani. Îl întreb pe Gheorghe cât costă o casă. “Vreo doi, trei bani”, îmi răspunde, și râde. Pe Gheorghe niciodată nu l-am văzut supărat. Pentru Gheorghe nu există nimic care să-l împiedice să râdă. Suntem copiii care așteaptă, fără lacrimi, părinții să se întoarcă acasă. Și atunci, noi trebuie să ne jucăm cu destinul și să-i râdem în față.

Din cer ninge cu fulgi mari.

 Rămânem mult timp privind luminile de noapte ale orașului de peste calea ferată, și nu știu de ce, acolo, până și cerul parcă e altfel. Tata mi-a promis de atâtea ori că mă va duce acolo. Nu m-a dus niciodată. 

-Gheorghe, tu ai fost?

-Unde? Mă întreabă Gheorghe aprinzând și trăgând cu sete dintr-o țigară.

-În orașul plin de lumini.

-Da’ cum să nu! Să mor eu, Andrule, uite atâta brad de Crăciun am văzut, zice Gheorghe trăgând  din țigară ca un om bătrân, unul înalt până la cer plin de dulciuri și de becuri colorate. Într-un palat de gheață l-am văzut pe Moș Crăciun. Avea o caleașcă roșie și un sac uite așa de mare, plin de jucării. Vezi luminile de acolo? E de la aeroport, măi. 

Îl ascult pe Gheorghe mut de uimire și caut cu privirea luminile de la aeroport.

-Moș Crăciun vine la noi la școală cu o punguță cu dulciuri, dar acolo vine cu un sac de jucării?!

-Nu știu, Andrule, zice Gheorghe, sunt copii la care Moș Crăciun nu a venit niciodată.

Gheorghe tace. Văd o umbră de tristețe pe chipul lui.

Părinții lui Gheorghe nu vin acasă de Crăciun. Sunt patru frați lăsați unul în grija altuia. Pe la școală Gheorghe nu a mai trecut de mult. Îi spun lui Gheorghe să vină cu mine acasă la bunica. 

Gheorghe își trage bucuros căciula peste ochi.

-“Domn, Domn, să înălțăm…”, pufnește Gheorghe râzând. Hai, Andrule, s-o colindăm pe bunică-ta! 

Se aud colindători pe la casele de pe lângă mlaștina înghețată. 

E noaptea sfântă de Ajun, o lună mare și plină 

se ține scai după noi. Unde merge luna, ne întrebăm uimiți, și rămânem privind cu gura căscată luna mare de pe cer.

-Merge cu noi la bunica, zice Gheorghe.

La poartă, la bunica, ne oprim să colindăm frumos:

“Scoală gazdă din pătuţ, florile dalbe,

Şi ne dă un colăcuţ, florile dalbe.”

Bunica ne primește bucuroasă și ne dă câte un ban. În casă miroase a Crăciun și a vanilie. Miroase a busuioc și a mere. Bunicul e încă la birt. Ne așezăm cuminți lângă sobă. Focul ne fură privirile și ochii se închid a somn. Ne încălzim și bem ceai de tei făcut de bunica. De pe pereți, icoanele ne privesc frumos și tăcut. Gheorghe a adormit cu căciula trasă peste ochi. Eu aștept. Mi-e dorul greu de mama și de tata. Eu nu-l aștept pe Moș Crăciun. Eu îi aștept pe mama și pe tata.

Mi-au spus bunica și bunicul dimineață că mama și tata sunt pe drum.

Am zece ani. E noapte. Ninge leneș și alintat. 

Îmi doresc să fie Crăciun toată viața!