First of December-jurnal de femeie sofisticata

nu stiu de ce exista doar butoiul cu melancolie. ca eu nu stiu unde sa cad cu starea asta pe care o am acum. pai atunci cand esti mahnit, dezolat, deprimat, de ce nu poti sa spui “am cazut in butoiul cu dezolare”. oamenii numai la butoiul cu melancolie s-au gandit. si da-i si cauta pe internet cum pot sa ma scot din starea asta, adica din butoi. talpa gastei zice lumea, maghiran zic altii, levantica, ba chiar ovazul face bine. îi dau un cot lui barbatu-miu care râde de se prapadeste si care sta cu volumul dat la maxim in castile din urechi ca pot auzi si eu cum tipa nu stiu care unul la altul. dumnezeu stie la ce se uita pe telefon! am verificat, nu e Sosoaca!

-tu nu auzi? sunt dezolata! tu nu vezi ca plang? dramatizez, incerc sa-l fac atent la mine.

nimeni nimic:

-cum? ce ai, ma? ce zici?

am gasit si am facut un test sa ma dumiresc si eu odata ce dumnezeu am. la fel, nimeni nimic:

“Aveți dificultăți în a vă trezi dimineața și a începe ziua?”

ohohooo, ce inseamna sa te trezesti dimineata? ca eu atunci ma bag la somn.

“Simptomele sunt de obicei mai accentuate dimineața decât seara?”

nu, idk, adica nush

“Cum dormiți?”

pe partea dreapta, ca pe partea stanga ma sforaie el.

“Vi s-a schimbat tiparul de somn?”

what means “tiparul de somn”? “It looks like there aren’t many great matches for your search” , nici google-ul nu stie.

“Cum arată o zi obișnuită?”

shopping, coafor, spa, plimbari cu yacht-ul, micul dejun la Paris, cina la casa regala…

“Ați schimbat de curând rutina zilnică?”

daaaaa, nu mai folosesc aspiratorul, ci matura electrica.

“Vă plac aceleași lucruri ca până acum?”

nu! ma enerveaza ceasul asta cu diamante si cu aur de 24 de carate.

“Aveți dificultăți la concentrare?”

nuuuuu, pot sa fac temele motanului la româna, sa pun mancare de pisici in bolul de cereale al fiica-mii, si sa stau in fata frigiderului minute in sir sa ma intreb ce caut eu aici!

iaca, am picat testul!

nu am melancolie, dezolare, mahniri, chestii de astea. habar nu am ce am, dar am!

fiica-mea imi trimite mesaje de dincolo, din dormitor:

-cf mama? cmz?

-bine, mama! citesc o carte! tu ce faci?

-ma plicti

are cineva niste ovaz? maghiran?

sursa photo: de pe facebook, idk, de acolo de pe undeva

“Litere pe fulgi de nea” Confesiuni de cititor

Photo:Fabiola Ion

dincolo de ninsori, de ierni, de zăpezi, de magie, suntem noi! suntem povestea propriei noastre vieți.

cu promisiunea de a mă întoarce cu celelalte povești citite din “Litere pe fulgi de nea”, las câteva gânduri, confesiuni de simplu cititor, cu mulțumiri editurii “Siono”, Issabelei Cotelin pentru prefața cărții, și mulțumiri autorilor “Siono” pentru fascinantele povești de iarnă scrise în detalii și nuanțe amețitoare.

“Puzzle de iarna”, scrisă de Paula Bârsan,
deschide, așa cum bine spune Issabela, concertul “Literelor pe fulgi de nea” cu o scriere lirica, un impresionant poem in proză în care povestea curge precum o atingere fină de mătase. Poezia pe care am simțit-o în spatele scrierii m-a făcut să plec în cautarea Paulei Bârsan. Da, Paula Bârsan este autor a trei volume de versuri, iar povestea din antologie, atât de sensibil scrisă, este o poveste despre ierni si decembrie, despre copilărie, amintiri si oameni: ”oamenii din viața mea, cu mulți nemaiîntâlniți de atunci, dar aflați, și parcă-i mai vreau.” Mi-a plăcut cum, într-un mare fel, cu sufletul scrisă, povestea se încheie precum o șoaptă: “Am îndrăznit să ning.”
Dezlegarea unui mister, poveste surprinzătoare, “Asasinii iernii”, scrisă de Cristinne C.C., te ține în suspans. Într-o succesiune de imagini cu nuanțe horror, autoarea reușește să creeze suspansul și să dezvăluie trecerea dintre un spațiu lumesc către un timp și spațiu nelumesc. Caracterul ficțional surprinde și povestea pare un scenariu de film gata de rulare. În urma unei călătorii spre regiunea vestică a Canadei, eroina, tânăra jurnalistă Cara, găsește răspunsurile întrebărilor ce o frământă, și reușește, cu un preț cumplit să afle misterul. Este o poveste cu un final… un final pe care vă las să-l descoperiți singuri.
O poveste cu un personaj neașteptat, unul nostim, pe care Emil Calinescu l-a pus în scenă pe langă alte personaje aflate într-o acțiune dinamică și veselă, dar și într-o situație plină de încurcături amuzante este
“Chat noir” povestea scrisă de Emil Călinescu. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este felul cum l-a construit pe Cristi cu efecte de sarcasm și ironie, și la fel de mult mi-a plăcut felul în care a creat comicul de situație. Povestea este reconfortantă, amuzantă și stârnește o doză bună de râs.
Contemplând iarna, în “Feerie la polul pieziș”, Antonela Chezan transmite emoții, gânduri,trăiri și amintiri din liniștea unei zile de iarnă cuprinse între răsărit și asfințit: “Afară a început dansul fulgilor, o simfonie dantelată, totul se așterne tăcut, curat, uneori fulgii tăcuți parcă se transformă în spirite de iarnă.”
Mi-au plăcut pasajele în care am găsit profunzime, reflectii interioare, gânduri, trăiri: ”Dezamăgirile nu mă mai incomodează, le-am transformat în niște gânduri amărâte doar.”
“Gândurile sunt exact precum fulgii de nea. Unul nu seamănă cu celălalt”, scrie Margareta Cloșca în “Ninsorile de acasă”.
Am iubit povestea de la primele rânduri. Am iubit dialogurile atât de sensibile. Este o poveste precum o îmbrățișare caldă despre o iarnă a dorinței de liniște, de normal, de regăsire; o poveste despre o neașteptată și trăită iarnă în lockdown, despre, așa cum spune autoarea, “ istoria nescrisă a momentelor terifiante” cauzate de pandemia prin care trecem. Este o poveste despre iubire: “frigul și zăpada pe care le purtăm neștiute și nerostite cu noi înșine mereu, dar ce se topesc acasă, la vederea omului căruia i-ai dăruit inima…”
Artă și terapie, joc și imaginație, metaforă, clasificări pe care nu îndrăznesc să le fac, nici sub aspectul asemănărilor, nici a deosebirilor, pentru că autorul Cosmisian este și rămâne unic. În cel mai frumos și surprinzător fel. Iarna Cosmisiană este primăvară! O iarnă-primăvară sublimă! Cosmisian scrie-desenează și te năucește.”Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului.”
“Fiicei mele, Perseida” nu este o poveste, este un fulg de zăpadă!
Fără de întoarcere e timpul, dar există o “vreme a regăsirilor, a trăirilor, a liniștii, a recunoștinței” atunci când decembrie vine. “Pentru fiecare urătură pe care mama și tata o spuneau, mă duceam repede să le așez câte un pupic dulce pe fiecare obraz, iar ei se bucurau de parcă Dumnezeu îi pupa, nu un boț de om cu părul blond și ochii ca două mărgele negre.” – atât de frumos Andreea Cristea spune în povestea “Acum și atunci”.
“Pasărea lui Dumnezeu?” scrisă de Caliopi-Alina Dinu este despre iarnă, nemurire, copilărie, despre un vajnic bunic, despre o pasăre fermecată…Despre acel bunic în brațele căruia “încăpea toată holda țarinei, încăpeau livada, casa, biserica și…Dumnezeu”. Citind povestea ai acel sentiment că nu ai aflat îndeajuns, atât de multe ar mai fi de spus. Și atunci îți dorești să afli totul scris intr-o carte.
Da, “A fost odată Iarnă”! Cristina Dinu, permite-mi să nu spun nimic pentru a putea spune totul! Am plecat în căutarea ta, trebuie să te citesc! Cu admiratie! Cu drag!
“Doar iarna liniștea era atât de tăcută, încât am învățat să mă ascult și să aud cu adevărat viața.”
Povestea “Bucuria”, scrisă de Ellen G. Dombrov, este despre problemele în cuplu, tensiunile, responsabilitățile ce inevitabil apar. O fetiță minunată, “oarecum îngrijorată”, înțelege totul pentru că, dincolo de iubirea ce și-o poartă unul altuia, părinții Sofiei se confruntă cu acele, incorect sau fals denumite, principii ale societății ori ale ierarhiei în familie. Un acces de orgoliu îl face pe Vlad, tatăl Sofiei, să se simtă nesigur. Nu e timp pentru nesiguranță pentru că bucuria de a fi cu cei dragi este pură existență.
O iarnă, un Crăciun, o călătorie, ea, el, copiii, reflecțiile, dorințele, un accident nefericit, o iubire cu momente de îndoială, o fericire pe care o cauți neștiind cât de aproape îți este. Despre toate acestea, și despre multe altele, este “Dorința de Crăciun”, povestea ce m-a făcut să-i cer prietenia autoarei Ella E.H la ceas târziu de noapte. Îmi doresc să o citesc pe Ella E.H pentru că scrie frumos. Pentru că îmi place cum scrie!
“Spunând asta, cred că știu, de fapt, unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”
Povestea “Lala, cine-i Moș Gerilă” scrisă de Irina Georgiana Filip, m-a făcut să mă așez, fie și cu gândul, lângă copiii iranieni din curtea spitalului, și să ascult povestea spusă de Lala. Moș Gerilă ce venea cu acel “ger năprasnic de crăpau pietrele” a existat și în copilăria mea.
M-a impresionat felul cum descrie fiecare copil, personaj al poveștii, și felul cum descrie drama din spatele întâmplării și, alături de ei, de acei copii greu încercați, aflați în suferință, am trăit împreună bucuria zăpezii din acel tun de zăpada.
“Ceasul”, poveste scrisă de Corina Fintea este despre închiderea și deschiderea unui alt drum, un joc misterios al întâmplării, un ceas al cărui timp “merge în spate”. Cursul vieții lui Matei este schimbat. Chiar dacă nimic nu pare să aibă logică, cei doi, Matei și Maria, privesc cu zâmbet această întâmplare.
“Dar povestea era prea frumoasă și ceasul la fel, chiar dacă nu funcționa, adică ar fi chiar ciudat să poată da timpul înapoi.”
“Nicio urmă de pași. O siluetă întunecată se distingea pe pilota nesfârșit de albă a zăpezii. Era muntele?”
Pur și simplu îmi place Simona Gânj! Simona știe să dea valoare unui text printr-un un stil artistic deosebit, atât de cald, atât de delicat. Descrierile sunt pline de emoție, fiecare cuvânt, fiecare frază te prinde, te duce în atmosfera întâmplărilor. “Franjuri de memorie” este o poveste de iarnă, de viață, de suflet.
“Doar ninsoarea aceea imaculată peste un oraș vidat de oameni rămăsese să îi străpungă inima și privirea.”
Aș dori, dragă Simona, să transmit doamnei, cea care mi-a fost profesoară de franceză în liceu, gânduri bune și admirație!

https://youtu.be/_Dat9CRV800
Pe repeat și eu ascult Paloma Faith. Te ucide piesa “Only love can hurt like this”! Pur și simplu te ucide! Povestea “Iarna sufletului meu ai fost Tu…”, scrisă de Alina Gheorghe, este despre un proces de conștiință, regăsirea și “prețuirea de sine”. Mi-a plăcut lecția de seducție, un fel de psihologie inversă a “femeii vânător”: “La început trebuia să devin necesară. Îl determinam să aibă nevoie de mine, pentru ca mai apoi să mi se dăruiască într-un mod mai mult decât intim, aproape ireal.” “Iarna sufletului meu ai fost Tu…” este despre conștiința de sine, iubire și ură. Și despre o altfel de iarnă. Una dureroasă. A sufletului.
“Eu am decis să-mi ofer mie liniștea. Așa că am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi expir până și sentimentele.”
Diana Gole știe să te facă să-ți fie dor. De felul cum scrie! Atunci când nu se ocupă de search engine optimization, de trafic și motoare, sau cum, Dumnezeule, astea s-or mai chema, Diana vine dezlănțuită precum o ninsoare de decembrie și îți așează în palme, și în suflet, o frumoasă poveste de iubire, și de iarnă. Și te trezești, visând, aruncat undeva în timp, “Back to December”, în brațele cuiva , “ unde e cald, e bine, și miroase a mosc.”
Și asta doar atunci când nu se ocupă de…optimizare, sau motoare, sau…
photo:wordpress media library

va urma

tarziu de toamna

o vara a trecut si atatea nopti si ganduri. am fost aici tacand; altundeva tipand, urland. tu spui, “nimic nu este intamplator!”, eu spun ,“ba nu, la intamplare este totul!”. ca n-ai habar daca mai stai, ori daca pleci. si, vezi? nebuna-i viata asta, te rapune. si nici macar nu stii incotro mergi, cat a trecut, cat mai astepti…

o toamna a venit si-s tot atatea nopti si ganduri. tu spui, “la intamplare este totul!”. eu spun, “ba nu, nimic nu este intamplator!”. dar ce pacat naprasnic sa platesc mai am? pe toate le-am platit si, uite, nu mai am nimic. sa-mi sterg doar de pamant genunchii pot, si apoi, din nou, sa ma ridic.

nopti tarzii

intre noi e noapte. si nu ne spunem nimic. cu ochii inchisi imi masor bataile inimii aici in causul palmei. nu stiu de ce, de la un timp, si parca de cand s-a facut vara, noptile astea scurte sunt atat de lungi, incat, uneori, chiar si acum, sa nu-mi simti nelinistea si nici gandurile, eu ma prefac ca dorm. tu pleci si iti aprinzi o tigara, iar eu as vrea sa-ti strig: stii, imi vreau viata inapoi. cea in care mai stiam, mai puteam, sa ma alint in bratele tale. nu stiu de ce am obosit, uite cat timp a trecut peste noi, si uite cata noapte! ce ma fac cu mine? ma prabusesc! si viata asta unde fuge? ce am facut cu ea? mi-e noaptea asta intunecata, amara…si inima asta nebuna imi bate. cu tipat mut tresar de sarutul tau, cand tu vii, si imi spui in soapta, la multi ani, iubirea mea!

photo: google

mama, esti bine?

ten minutes left, imi raspunde fata din Nigeria, jucandu-se nervoasa cu verigheta de argint care aproape sta sa-i cada de pe deget. as intreba-o cati ani are, dar ma razgandesc. sunt aproape sigura ca imi va spune 36, doi copii la scoala si o fiica maritata. voi ramane cu gura cascata si-i voi spune really, you don’t look like. nu-i dau mai mult de 25 si doi copii la gradinita, dar nici nu o intreb chiar daca mor de curiozitate. imi arunc grabita ecusonul, tigarile, pixurile si bricheta in geanta. ma intreb daca sa mai pastrez nimicurile pe care le am mai tot timpul prin buzunare: guma de mestecat, post-ituri, manusi…ma razgandesc. le arunc la cos. fata din Nigeria ma intreaba daca putem pleca, i raspund ca da. s-a incheiat shiftul. a fost o noapte linistita. ok, bye, see you later, someoane is coming to pick me up, imi spune ea plecand grabita. las si eu un see you later in urma chiar daca stiu ca nu-mi va raspunde nimeni si chiar daca am spus ca nu voi mai saluta niciodata, dar niciodata, nici la venire, nici la plecare. in asteptarea hand over-ului englezoaicele sorb inca adormite cafeaua instant cu lapte, trantite in fotoliile din lounge, cu ochii pe stirile de pe BBC. nu se obosesc sa-mi raspunda nici macar cu un hai sictir. dar il simt aruncat sagetator din priviri. ma impiedic de fata de la curatenie care a lasat trolly-ul in mijlocul drumului si,cum necum, trebuie sa-i spun oops sorry, bye, see you later… imi raspunde cu un “ta-ra” mormait pe care il urasc din tot sufletul. e un salut in limba welsh cu o pronuntie ciudata. no one is coming to pick me up, ma vait eu traversand parcarea plina de masini si cautandu-mi telefonul in geanta. e o dimineata rece, e trecut de ora opt si, de cand s-a facut vara, soarele vine intotdeauna la orele amiezii cu o explozie de 21 de grade. e bine si atat decat nimic. acum tremur de frig pana peste drum la Aldi, de unde iau un cos de mana si ma opresc printre rafturi. dumnezeule! am uitat sa trimit un mesaj de incurajare baiatului. acasa e zece si ceva. da, stiu, are emotii. eu am emotii!

-sa nu ai emotii! o sa fie bine! te iubesc!

imi pierd timpul umbland aiurea pe la rafturile cu produse congelate, fructe, dulciuri. nu stiu ce sa iau si nici nu ma vad carand sacose. as putea sa iau un taxi spre casa, dar e aglomerat si as sta la semafoare injurandu-l in gand pe taximetristul indian care incapatanat nu m-ar intelege ca exista un drum mai scurt. el ar spune ca drumul acela e inchis, dar nu e. stiu foarte bine. mi-ar cere douazeci de lire si l-as suporta o jumatate de ora vorbind in limba lui cu cineva la telefon. ori, ar veni un taximetrist englez care va cauta conversatie intrebandu-ma de unde vin si cu ce ma ocup. revoltator! de cele mai multe ori inventez o poveste si spun ca sunt din Rusia. nah, voi lua autobuzul si voi cara dupa mine doua sacose.

-multumesc, mama! intru in cateva minute!

casierul imi scaneaza in cateva secunde produsele si nu-mi lasa timp nici sa le pun in sacosa, nici sa platesc, iar eu inca ma chinui sa desfac nenorocita de sacosa. 16 pounds imi spune el triumfator! achit si raman langa el sa asez, de-al naibii ce nervoasa sunt, cutiile, cutiutele si painea…spre disperarea lui si a englezoaicei care asteapta la rand.

autobuzul e plin de copii care merg la scoala. stau seriosi si cu nasurile in telefon. acasa la noi e vacanta. aici nu inca. fiica-mea e nerabdatoare sa se intalneasca cu pescarusul Bob, sa ne plimbam pe dock, sa-si faca bagajele…mai e putin. da, stiu! se va plictisi repede! nu-i place aici! va fi la fel! de fiecare data e la fel! mama, nu-mi place Anglia! vreau acasa! baiatul va veni si el. da, stiu! va fi la fel! plec, mama! nu-mi gasesc locul aici!

pe scari ma intalnesc cu John, vecinul din perete. il urasc pe John! John bea mult si se cearta cu Lucy. Lucy pleaca plangand si se intoarce noaptea tarziu. Lucy e frumoasa si se imbraca in rosu. John e antipatic si foarte inalt. de multe ori Lucy pleaca trantind usa plangand.

-a fost bine, mama! chiar a fost usor!

nu, nu am adormit instant. a trebuit sa iau un pumn de pastile sa fiu bine…inima ma inteapa, capul…o sa fiu bine! trebuie sa fiu bine!

eu am gatit, el a venit cu flori si ciocolata.

missed voice call…

-mama! am luat licenta cu 9,50!

e seara! undeva in Romania, copiii sunt la o terasa. sarbatoresc. mi-e inima cu ei.

-mama, esti bine?

sunt bine, dar e atat de liniste pe dock!

cum iti mai este? de ce nu-ti esti?

e frumos! e mai mult decat frumos atunci cand nu-ti mai esti nici macar timpului, dar vin intrebari: “de ce lasi taceri, de ce nu le scrii?”

e acolo un fel de nu stiu cum. un timp fara timp. nemilos. in care doua anotimpuri au trecut. si apoi nu stii cand s-a facut vara. sunt acolo niste taceri. sa nu le scrii, inima iti spune! sa nu le spui! sa le lasi sa treaca.

o jumatate de veac in suflet-de timp lasat, nemasurat de tine-hai, iti spune, trebuie sa-ti fii! de nu-ti esti tie, fii celor pentru care trebuie sa fii!

si nu numai…

mi-s vorbele legate-n pumn, cuvintele greu innodate, nu stiu ce vreau, nu stiu ce spun…

nah, nici vorba, nu e de la inspiratie. e de la …ochelari. in sfarsit mi-am schimbat ochelarii. grosi, grei, funduri de borcane. ametesc doar daca ma uit la ei, nu prin ei.

nu asta am vrut sa spun! nicio pierdere eu daca nu mai scriu. blogul asta ce-o mai fi avea el o poveste. se povestea singur…

eh, viata!

ce-am vrut sa spun, vorba cantecului, it’s ok to be a little lost…

la naiba, am trei nume in cap, trei bloggeri pe care nu i-am mai citit de mult.

hey, unde-mi sunteti: Lucilette, Endorfinul, Mishuk?!

si nu numai…

v-am pierdut, i-am pierdut? in reader foarte putini bloggeri imi mai apar.

ok, am fugit! mai trec eu pe aici! piesa asta e de milioane!!!

Reminder

“your friend…posted in…

…and others added to their stories

…and others commented on…”

iar eu sunt in starea aceea geniala de a nu scrie nimic. nimic inseamna nimic.

pe sony movies, John Statham se arunca de pe un acoperis ajutat de o franghie. ajunge jos viu si nevatamat. in secventa urmatoare, intr-o sala de asteptare, John Statham isi bea linistit cafeaua.

eu ma duc in bucatarie si imi aprind o tigara. el (oh my god, clar nu John Statham) sta pe telefon. mie mi se face foame.

-e gata ciorba?

el zice ca da.

eu ma joc cu pachetul de tigari :”smoking seriously harms you and others around you.”

la fel si viata, gandesc eu.

in secventa urmatoare, eu ma prabusesc in ganduri. imi fac o gura de cafea.

el se joaca pe telefon. eu tac.

reminder:

ultimul shift de noapte.

eu plec.

el isi ridica ochii de pe telefon: ok, vorbim, pa, pa!

eu…

eu!

ce rimeaza cu “tacere”?

…in taina as fi vantul ce sparge-n cioburi soapte la tarmul tau cand timpul, peste tarziu in noapte, de alta amagire isi stinge asteptarea. de dor, cu buze arse, un tarm asteapta marea

sunt cu muza in bucatarie: trei prajituri cu crema de lamaie.

-esti la bucatarie?

-da!

-ce-avem dulce?

-nimic!

din paharul lung de sticla, trandafirii rosii, mici si delicati, imi zambesc complice.

la tarmul meu e marea…

-ce faci in bucatarie?

-fumez, scriu o poezie…am inspiratie, taci!

asta cand am mai scris-o?! un val spumegator e tarmul tau/ e departarea fara mangaiere/ in asteptare curge timpul greu/ un dor uitat stins in tacere…

-eu ma duc la Tesco!

un dor uitat…da’ du-te odata si lasa-ma ca nu mai stiu ce dumnezeu scriu aici!

-iti iau ceva?

-suc, ciocolata, nu stiu… ce vrei tu!

-iau cardul tau, nu-l gasesc pe-al meu! l-am gasit, era la tine! auzi?

-daaaa! tip eu nervoasa.

-auzi? ma trezesc cu el in bucatarie, luand si muscand cu pofta una din prajiturile cu crema de lamaie. tu ai un blog?

-da! ti-am spus de-atatea ori!

-despre ce scrii?

-despre… nimic.

-si ce scrii despre nimic?

-vrei sa-ti citesc?

-nah, imi raspunde el infulecand a doua prajitura.

-scrii despre iubire?

-da!

-despre iubire ce scrii?

-scriu ca iubirea este atunci cand iti pasa atat de mult de celalalt incat îi lasi timp si spatiu. hai, lasa-ma, fugi!

-la ora asta cred ca s-a inchis la Tesco! gatesc eu!

s-a dus naibii inspiratia mea!

-dar daca ai scrie ca iubirea este atunci cand el gateste si ea scrie poezii?

-sau atunci cand gateste ea pentru amandoi pentru ca el nu stie cat trebuie sa fiarba pastele, raspund eu tafnoasa. du-te la Tesco, nu mai avem ulei!

-iti iau ceva? il aud intrebandu-ma, inghitind ultima prajitura.

trandafirii mici si delicati ma privesc intrebatori din paharul de sticla.

-da, prajituri cu crema de lamaie, îi spun eu cu inima franta.

ce scriam aici? pfff, ce rimeaza cu “tacere”?

-ai spus ceva?

-ce rimeaza cu “tacere”, imi incerc eu norocul.

-calorifere, imi raspunde el intr-o secunda.

trandafirii mici si delicati se tavalesc de ras.

nu mai am nicio inspiratie.

oh, da! iubirea este atunci cand el se duce la Tesco sa cumpere ulei si prajituri…si vine maine.

ce rimeaza cu “tacere”?