jurnal de femeie sofisticata

sunt cocosata! las, arunc, trantesc gafaind cele trei sacose langa usa, si caut cheile in geanta cu gandul la un dus fierbinte. care chei? ce chei? am plecat fara chei! el nu a ajuns, nu i-am vazut masina afara. il sun nervoasa cat mai am baterie, dar nu-mi raspunde.

in schimb, imi scrie…

…inca imi scrie!

…scrie…

mi-a scris:

“-unde esti?”

nervoasa, ii raspund cu furie. scriu, si nu ma mai opresc:

“-pe o plaja exotica, inconjurata de palmieri si de o mare turcoaz. stau sub un soare fierbinte care se topeste in cuburile de gheata din paharul din care sorb un hurricane cocktail. …da’ unde naiba sa fiu? la usa, am carat trei sacose pe scari. mi-am rupt spatele, mi-am uitat cheile. vii odata?”

“- vin intr-o secunda! asteapta-ma douazeci de minute!”

alea douazeci de minute se fac, nici mai mult nici mai putin, patruzeci. Lucy, englezoaica, vecina din perete, coboara fericita scarile salutandu-ma si zambindu-mi larg (in draci tipa fata asta atunci cand…, vai de capul meu, zici ca filmeaza). vecina de la 43, care niciodata nu ma saluta, s-a oprit sa ma intrebe daca am reusit sa schimb compania de electricitate. n-am reusit! “ok, sorry, thank you, bye!”. las sacosele la usa. de plictiseala, de curiozitate, cobor sa vad ce brad a pus landlordul in cladire.

nice, dragut, lovely, frumos!

“-no,ni la ea, tu esti bolanda fata?”

“-huh?”

asta e sotul Alinei, pe cate il gasesc la usa si care rade cu gura pana la urechi.

Alina rade si ea, ca na, ce sa faca:

“ioi, da di ce ai carat pungile astea?”

avem musafiri?! ma uit ucigator la sotul meu, care nu se uita la mine, si intram in casa toti patru.

ce dus? ce noapte romantica, ce …

auzi la el, musafiri la cina! care cina? ca n-oi fi acuma “bolanda” sa ma apuc de gatit.

pizza, delivery, take away, junk food, gandesc eu repede cautand telefonul.

zece minute mai tarziu ma frigeam, opaream si invarteam cu naduf in mamaliga.

el s-a bagat la dus dupa ce m-a intrebat cu ingrijorare:

“-vrei sa te ajut?”

(nuuuu! lasa-ma pe mine sa le fac pe toate! e singura mea noapte libera saptamana asta, si tu iti chemi prietenii la masa? stateam si noi cuibariti in pat sa mai discutam despre una, alta…)

“-nah! I’m ok, fugi la dus!”

( pe presul de la usa doarme in noaptea asta, jur!)

sase ore mai tarziu, am devenit nasii de cununie ai Alinei si ai lui Ionut, musafirii neanuntati, prietenii din Cluj adica, galagiosi, haiosi, dornici sa ne ia prin surprindere. si ne-au luat!

ne-am pupat, ne-am imbratisat si am primit alune si ciocolata.

sase ore mai tarziu, il iertam, nu-l mai trimiteam sa doarma pe presul de la usa si incercam,alintandu-ma,sa-l cuprind pe dupa gat:

“-auzi? iti mai aduci aninte anul acela cand am gasit in brad uite asa o bratara de mare? nu mai e mult pana la Craciun, nu? “

“-cum sa nu! nu am uitat! “

“-si, iti aduci aminte ca mi-am cumparat o rochie rosie pentru petrecerea de revelion? “

( pun pariu ca habar n-are ce rochie si ce revelion. de bratara nu mai zic…)

“-aha!”

si ca sa ma convinga, ca isi aduce aminte, ma trage mai aproape!

“auuuu, tip eu! parul meu! extensiile mele! “

el pufneste suparat, eu si mai suparata ca: “ce m-ai tras asa de cap ca un nebun?!” el zice ca n-a vrut. eu zic ca s-a dus naibii noaptea asta! el nu intelege nimic. eu plec in bucatarie obosita, nefericita, si ma apuc, plangand, sa spal ceaunul de mamaliga.

el sforaie. Lucy , “englezoaica din perete”, se aude tipand in draci, iar eu imi mai sterg o lacrima si imi pun muzica in casti:

…tonight…

“…just wishper as softly as you can that I am not hard to love.”

noapte buna!

( bratara aia nu a fost de Craciun. a fost cand am incheiat un contract important in zilele alea bune cand eram in tara, si l-am dus direct la mall. rochia rosie a fost de aniversarea de nu stiu cati ani impreuna. uneori, lumea se intreaba daca mai suntem impreuna. suntem!)

coming soon…

live jurnal natang de iarna

aveam un blog drag, micut si prost. un jurnal. o jucarie. imi scriam mie, atunci cand uneori eram fericita pana la cer, atunci cand alteori aveam lacrimi. aveam un blog micut si eram citita! ce fericire! nimeni altcineva, doar trei suflete frumoase citeau gandurile pe care le aruncam acolo. ne gasisem intamplator si ne-am ramas multa vreme deloc intamplator.

aveam un blog micut si scriam ca imi place sa fiu nebuna si sa port rochie cu pantofi de alergat si ciorapi portocalii.

scriam cu teama despre o iubire, ca e noapte si ca s-a facut iarna in orasul plin de oameni si lumini, si scriam ca ninge si e zapada in regat.

aveam un blog micut si prost si cineva mi-a scris ca “nu e cool sa fii deprimat”:

“intr-adevar scris fictiv si imaginar… ireal . .. aparut din neant si pierdut in ceata… deja ma uitam pe cronometru pana iti explodeaza nervii . ce sa stiu miss… ireal? supararea trece ca si noi in viata asta . stiu eu ca nu te superi tu asa de usor fiindca tu esti ireal -imaginar . nu am dreptate? …..ireal-imaginar, o seara buna (trebuie sa strabat un ocean ca sa nu raman flamand in seara asta . iar de frig, poate ireal faci tu cumva si imi trimiti putina caldura la noapte)-pariez ca nu ai inteles nimic …………………….o seara buna.”

aveam un blog mic pe care l-am pierdut. nici eu nu stiu cum. in care am fost odata ca niciodata si niciodata nu am mai fost ca atunci.

aveam un blog natang din care mi-a mai ramas atat:

https://www.google.co.uk/search?q=mirunawashere&client=safari&hl=en-gb&prmd=mvin&sxsrf=ALeKk00r9h4xRZ4QRSfwyQzNvCydZ93J_g:1606772703908&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwjb44DinqvtAhWoShUIHWZ6DpgQ_AUoA3oECAMQAw&biw=375&bih=553&dpr=2#imgrc=Hrh3O5EzOezAXM

tarziu de toamna-jurnal de pandemie

e frig si se crapa de ziua. cerul se desface in rosu si albastru sub un fum negru de nori. necuprinsa in palme, luna pleaca lasand noaptea sa se faca zi.

e frig, miroase a ploaie si a pamant ud. e tacere si e toamna! un vant taios spulbera manios ultimile frunze de pe ramuri in care atarna inimi. oamenii de aici pun pe ramuri inimi de carton pe care scriu numele celor care se duc. te infiori. o vreme de orice te infiori. apoi, nu-ti mai pasa. nici de umbre. de nimic nu-ti mai pasa. aud strigatele de durere pana aici unde am fugit sa vad cum se crapa de ziua. fug de durerea lor si de a mea!

smulg masca de pe fata cu graba sa sorb aerul rece. pieptul ma doare greu si apasator. e frig, dar e bine. am aruncat masca si plasticul care m-a topit si m-a sufocat. ma simt descatusata. imi aprind o tigara cu mainile aspre si arse.

-It’s freezing! Isn’t it? e Christine care a fugit, la fel ca si mine, la o tigara. mai avem douazeci de minute din shift.

-It’s heavenly!

ea rade si imi intinde o cana de cafea. englezii iti fac intotdeauna un ceai sau o cafea fara sa te intrebe. e fierbinte si-mi aburesc ochelarii. e aproape zi. e luni dimineata. ziua in care esti obligat sa faci testul. plecam oftand si ne despartim la lift.

eu sunt pe sectia de covid. ea pe sectia de end of life.

in fiecare luni dimineata spun catre cer: doamne ajuta!

si atat!

photo: pinterest

diminetile sunt frumoase/ dulci nimicuri (articol dintr-un draft de septembrie)

diminetile nu mai sunt nervoase si grabite cu peria infipta in parul de Rapunzel al fiica-mii, incalcit pana la disperare.

“hai mai repede ca intarziem”, “dar, mama, mi-am uitat ghiozdanul”, “ lasa ca te descurci tu, nu ne mai intoarcem din drum!”. “ce-ai uitat?!” fugi repede si ia-l”!

diminetile nu mai sunt cu traficul infernal, statul in coloana de masini lunga de doi kilometri, semafoarele rosii la care astepti fumand doua tigari si terminand de baut cafeaua luata cu doi lei de la automatul lui “nea Vasile”; postezi pe facebook si imparti generos si vreo doua, hai trei, like-uri (cum bine a zis cine a zis: “mi-a dat, îi dau”).

acum diminetile sunt acasa! toamna asta fosneste cu amintiri fierbinti de vara. linistea diminetii si soarele timid care incearca sa rasara de acolo de dupa deal promit o zi dulce si calda. iubesc sa beau cafeaua la orele cand noaptea e inca nehotarata: sa ramana, sa plece? sa mai doarma putin? macar pana vin zorii care o s-o certe si trezeasca asa cum trezesti un copil somnoros si mofturos care trebuie sa ajunga la scoala.

cinci capre galagioase care au iesit mandre la pascut imi alunga gandurile. nu, nu stau la casa. stau la bloc. ala de-i facut in camp, departe de zgomotul orasului, cum îi sta bine oricarui dezvoltator sa-si laude afacerea. e departe de forfota orasului, daaaa, e printre buruieni si dealuri, santier cat vezi cu ochii, excavatoare, praf si galagie. se construieste mult, de aici de pe deal si pana in vale.

caprele zbenguite sar in santuri de-a lungul si de-a latul fugind nebune pe camp. le aduce un copil din sat, trezit cu noaptea-n cap. un caine murdar, mare si blanos, tace cuminte pe langa capre. nimic nu zice. doar caprele behaie fericite si isi dau aere de cucoane.

-mamaaaa!

e fiica-mea. s-a trezit! sigur isi cauta telefonul. e primul lucru pe care il vrea cand se trezeste!

-mama?

imi trimite mesaje! chiar si atunci cand e langa mine. clar, a gasit telefonul . l-a lasat aseara descarcat undeva pe jos dupa ce a luat-o somnul. i l-am pus eu cu grija la incarcat.

-mama, sa nu dai cu aspiratorul la ora de matematica pentru ca trebuie sa stau cu microfonul deschis si, faci si tu niste papanasi,te rog? imi trimite inimioare, fluturasi, pisici…

mesajele vin unul dupa altul, dar eu ma duc la ea in camera si o imbratisez. are parul bufnit, e lenesa si alintata si nu stie nici vasele sa le spele macar. dar e frumoasa, dulce si desteapta, si uneori imi spune ca o doare viata.

mesajele vin si de la fiu-miu din camera alaturata:

-mama, vezi ca am meeting la ora 11, zi-i lui Alexia sa nu mai tipe ca se aude pana la mine, si spune-i sa-mi dea castile pe care le-a luat aseara.

la ora zece in casa e haos: cabluri, incarcatoare, prelungitoare, casti, telefoane, laptopuri, meeting-uri, logari, delogari, apeluri video. fereasca sfantul sa pice internetul sau curentul, ca e jale! fiica-mea tipa ca isi ia absent, fiu-miu tipa ca il suna managerul de zona.

acasa nu mai e acasa. e scoala si birou.

o aud pe fiica-mea cum nu stie sa raspunda la germana si mai tarziu pe profesoara de civica tipand si intreband daca se aude bine. se aude! pana la mine in bucatarie se aude! fiu-miu isi ia nervos si nemultumit pauza. vine la o tigara. isi da demisia! “asta nu e viata! “ , incearca sa-si motiveze el nefericirea, dar nu inteleg nimic despre jobul lui de corporatist. doar ma uit la el cu drag si ma intreb, cand (doamne!) a crescut?! isi face un smoothie la blenderul ala galagios si pleaca la fel de suparat. imi trimite si el mai tarziu mesaje cu niste fluturasi, inimioare, si “mama te iubesc”, semn ca i-au trecut nervii.

copiii mei se cearta! de la incarcatoare si prelungitoare! cea mica tipa la cel mare ca nu-si gaseste incarcatorul, cel mare tipa la ea ca i-a furat castile:

-you are gonna dormi tonight pe presul de la usa! te spun lui mama ca mi-ai furat incarcatorul!

-eu te spun lui ma-ta ca nu ti-ai scris la germana si ca stai pe doua telefoane cand esti logata!

clar!

diminetile sunt frumoase!

life! journey!

(jurnal de drum spre acasa)

da, pe autostrada, benzinariile sunt o oaza atunci cand alergi masina.

fugind, ducandu-te sa ajungi, nu mai pierzi timp sa cauti un drum de iesire spre cel mai apropiat oras.

apa, cafeaua te costa o avere! parfumul ala roz pe care mi l-am cumparat, o avere si el, bun de nimic, l-am pus totusi la indemana. bine ca nu am pus la indemana geanta cu chestii personale pentru drum! sta turtita pe bancheta din spate sub un maldar de bagaje. asa imi trebuie daca l-am lasat pe el sa coboare bagajele. a trebuit sa-mi cumpar de la “mall-urile” de pe autostrazi…chestii pe care ti-e jena sa le cumperi in public.

bine ca nu a trebuit sa-mi cumpar tigai de pe autostrada. nu de alta dar cu tot degree-ul meu in business management, bun si el de nimic, forintii nu mi-au placut niciodata. nu ma apuc eu sa fac acum conversia in lei, in euro, in…whatever, ca ma apuc sa-mi caut tigarile cazute sub bancheta.

cu forinti sau nu, iubesc Budapesta rau de tot!

(un Cold Play, un Enrique Iglesias, nu se nimerea pe fundal…offf, barbatii!).

faine tigai!

daca se rataceste cineva pe aici, sa-mi ierte, rog, greselile. nu ca as fi eu maestra la scris, (vai mama mea), da’ aerul conditionat nu mai merge de multi kilometrii incoace, si m-am prajit la propriu. ca muzica lui te face sa cobori la prima, nu mai zic!

coming soon!

is life a journey?

(jurnal de drum spre acasa)

photo: Clive Manuel Sculptures

-nu te inteleg niciodata! cu tine viata e un joc de cuvinte incrucisate. tu amesteci pepenii cu praful de cristal, adaugi picaturi de ploaie, ceai de papadie sau de…dude, filmele faine din septembrie ( batman forever sau blonda mea, unde ai fost maine), cocostarci, elefanti, zane, pitici si iar pepeni…
iti spun ca e luna plina, iti spun ca vreau sa ma alint in bratele tale, ca mi-e dor al naibii de tine. dau un vis pe nisipul din palma ta…vrei?
-ce ai, ma?
-nimic! ma gandeam! taci, condu! mai e drum lung pana acasa! schimba muzica aia, o urasc!

photo:google

coming soon!

life is…a journey

(jurnal de drum spre acasa)

photo:Clive Manuel Sculptures

lui nu-i mai tace gura laudandu-se cu “nava lui spatiala” stergand bordul masinii cu servetelele mele…(nu mai zic ce fel de servetele). “ai vazut? de cand am plecat nu i-am pus un gram de benzina!”.

-daaaaa…cum sa nu!

eu mor dupa o cafea! de foame, nu mai zic.

plec nervoasa sa iau cafea de acolo de la shop-ul din benzinarie, dar in usa fac stanga imprejur. lumea se uita urat la mine! nu am masca! unde mi-e afurisita aia de masca?!

pe autostrada, benzinariile sunt precum niste “mall-uri”. nu rezist sa nu iau cafea si parfum.

fiica-mea imi trimite mesaje :”mum, mumiz,mimiiiii…”

o sun!

-mum, mi-a intrat eye liner in ochi!

-ce-ai facut??

-mi-a intrat eye…

cred ca si-a dat seama de boacana si a inchis!

o sun pe mama! “ ce? nu stiai? se uita pe youtube la tutoriale cu make up”.

eu la 12 ani citeam pe furis “Madame Bovary” cand se ducea mama la piata.

clar, ma duc la un curs de parenting! auzi la ea, i-a intrat eye liner in ochi! ce ma fac cu ea?

anyway,

Germania, drum spre acasa…

doamna cu catelul nu stiu cine e

auzi la ea, eye liner…

coming soon

life is a journey

(jurnal de drum spre acasa!)

o suta de emotii si bagaje imprastiate care par ca nu mai incap nicaieri. el renunta cu usurinta la o parte din bagajele lui, dar nu lasa nici in ruptul capului amplificatorul audio mare cat casa.

eu nu as renunta la nimic! las oftand chestia aia de indreptat parul. nu e straigthener ci o perie electrica cu keratina pe care nu stiu daca am folosit-o de doua, trei ori, dar mi-a fost de folos cand aveam parul bufnit.

las cremele, cutiile, cutiutele, fardurile. nici pe astea nu le-am folosit prea des, dar s-au adunat multe. altadata nu ieseam nicaieri nefardata. ma stiam pierzand ore intregi cu asortatul hainelor, cu defilatul in fata oglinzii incaltand si descaltand pantofi, schimband gentile, aia rosie cu aia verde sau cu mai stiu eu ce-mi mai trecea prin cap…ok, zambesc! stiu! si voi sunteti la fel!

In Anglia m-am imbracat oricum, si nu exagerez. pana aici nu m-am vazut niciodata in pantaloni si pantofi sport. ce hanorac? ce tracksuit! cum naiba sa port asa ceva? daca nu stau cocotata pe tocuri nu ma simt bine. acum port tot ce poate fi comod si de luat in graba. si de altfel, ce naiba as fi putut sa port? 12 ore de munca, venit acasa,dormit, plecat iar? uniforma!

tot in Anglia, eu care urasc tot ce inseamna rucsac, mi-am luat unul. dragut, mic, crem din piele. pe asta nu-l las orice ar fi.

mai arunc o privire in dulapul plin pe jumatate cu hainele “de luat in graba”, oftez, ca nu stiu daca va mai fi gand de intoarcere, si il inchid.

fixez ceasul pentru ora patru dimineata. e drum lung pana la ferry boat si trafic greu. dar cine sa doarma? ma rog, el sforaie cum face de obicei, dar eu imi amintesc ca nu am scos niste prosoape din masina de spalat si fug la bucatarie unde gasesc o cana de cafea rece. cafeaua nebauta dimineata. fumez, beau cafea si ma gandesc sa nu ma mai gandesc la nimic, ca las’ c-o sa fie bine!

la cinci dimineata, el inca mai sforaie, eu inca ma mai gandesc daca le-am pus pe toate la locul lor. la cinci dimineata, chioara de somn, modific bookingul de la ora 12:00 la 21:00.

cu banii pe care i-am dat pentru ca am modificat biletul, luam avion clasa unu sau clasa business si bagaj de cala 100 de kg, dar am ajuns in sfarsit la Dover cu trei ore mai devreme de ora noua.

(ca la ora asta sunt in Belgia, el sforaie si eu scriu, nu mai spuneti, va rog, la nimeni! nu pun poze cu mine ca am parul bufnit!)

ieri, Dover
ploua!

I’m coming soon! ma duc in ploaie sa fumez!

Tata

of, tata!

pe tata nu-l stiu altfel decat intotdeauna parfumat si elegant, purtand mai tot timpul costum si cravata de se uita si acum femeile lung dupa el. mama da din umeri si spune ca nu-i mai pasa. pe tata il stiu calcandu-si cu atentie si importanta camasile, asezandu-le frumos pe umeras. lui tata nu-i place niciodata cum i le calca mama. tata vine in vizita pentru cateva minute si pleaca in graba luand si sacul de gunoi pe care uiti sa-l mai arunci. pe tata il stiu aducand ceva bun facut de mama : “ti-a trimis ma-ta placinta…” si, daca e in toane bune, se opreste sa fixeze si presiunea la afurisita de centrala sau sa schimbe vreun bec ars. pe tata il stiu pufnind, (of, copiii astia!), niciodata multumit de noi. tata, cand ia pensia, ne suna sa ne intrebe daca avem bani. pe tata l-au ales presedinte de asociatie de locatari si l-am invatat sa faca anunturi scrise pe calculator. tata si-a luat si imprimanta. i-am facut adresa de email, dar uita intotdeauna parola. noroc cu mama. a notat-o ea cu grija in carnetelul roz din geanta.

tata m-a sunat ieri si mi-a spus : “a facut ma-ta sarmale, dar nu sunteti nici unul acasa”.

i-am spus tatei ca-i pun niste bani de ziua lui sa-si cumpere ce vrea. tata mi-a spus: “nu-mi trebuie, tata, ca am de toate. sa veniti voi sanatosi acasa vreau!”.

tatal meu e un erou, (cum altfel?) si astazi implineste 75 de ani!

cand eram mica, tata ma batea! tata se certa rau cu mama si eu ma bagam sa-i iau apararea mamei.

of, tata! La multi ani, sa-mi traiesti o suta de ani! O sa vin sanatoasa acasa!