Londra, inceputuri

august 2012-Morden, London Borough of Merton

din Morden, suburbie industriala din sudul Londrei, putina lume calatoreste in timpul saptamanii spre City of London ori spre alte locuri. cei mai multi au joburi in fabrici si depozite sau mici afaceri locale. doar in weekend statiile de metrou sunt aglomerate. familiile, sarace de altfel, pleaca la shopping spre Oxford Street sau Bond Street. nu pentru Harrods, unde isi permit sa faca shopping doar celebritatile ori cei care au bani, ci pentru Primark, retailer-ul international cu preturi mici care incearca sa copieze marile branduri din lumea modei.

cum spuneam, familiile din Morden sunt sarace si au multi copii. Morden e un mix de nationalitati: turci, indieni, pakistanezi, romani, bulgari, polonezi, care traiesc laolalta, dar cu teritorii clar stabilite. englezii s-au vazut nevoiti sa se mute departe de aglomeratia urbana si de asaltul de imigranti. in cartierele londoneze nationalitatile majoritare detin controlul. putinii englezi ramasi sub invazia celor veniti in regat traiesc linistit din ajutoarele sociale destul de generoase oferite de guvern. locurile in care imigrantii nu indraznesc sa se amestece cu englezii sunt pub-urile. the public house este un concept britanic si irlandez de socializare unde in weekend e foarte aglomerat. berea si cidrul sunt bauturile preferate ale englezilor.

englezoiacele…

de englezoaice nu mai zic nimic.

sunt la metrou. am sapte tone de fard si rezist eroic pe tocuri. ma indrept grabita spre casa de bilete. ma simt importanta de parca as calca pe covorul rosu de la Cannes. la intrare, un tip agitat care topaie precum o tableta efervescenta aruncata intr-un pahar cu apa isi desface larg bratele spre mine. langa el are o galeata galbena si pe chip un zambet de la hollywood. ma opreste, nu in the name of her majesty cat in the name of nu stiu carei fundatii. ma prind repede ca vrea o donatie. autograf nu are cum sa vrea. are acea the bubbly personality cum o numesc englezii, background-ul care da bine cand iti depui candidatura pentru un job. eu in clipa asta numesc exaltarea lui annoying irritating personality against humanity. daca nu ajung la interviu, back to factory operator scrie pe mine.

hi love, how you doing? you alright? do you have five minutes for me?

I’m really sorry, ( urasc falsa politete englezeasca si urasc cat pot de mult toate dulcegariile pe care le folosesc englezii : love, darling, sweetheart, honey, honey pie…,instant faci diabet! jur!), I’m busy! trimit si eu din mers un zambet de la…bollywood.

no problem, have a nice day!

scap de el repede. il vad cum pleaca dezamagit spre galeata aia galbena.

cu baiatul de la bilete mori de ras, nu alta. dupa accent banuiesc ca e dintr-o tara sud africana. e tanar, dragut si haios de altfel, dar nu ma inteleg deloc cu el. isi aseaza coatele pe ghiseu dupa ce imi ghiceste accentul cu inflexiuni balcanice, si ma intreaba intr-un hohot de ras:

so, where are you from?

asta-i buna, da’ de unde sa fiu?!

-Jamaica, raspund fara sa clipesc, deranjata de intrebarea lui.

yeh baby, you look like, nu se lasa nici el mai prejos. Spain, right?

il las sa creada ce vrea si il intreb cat ma costa o calatorie pana in North Acton.

sorry, where to? say again, please!

sunt sigura ca a inteles. eu ma grabesc iar el face haz de mine. nu am accent britanic si nici pronuntie corecta. ce…”th”, ce buze rotunjite si limba intre dinti!? ah, ce ma enerveaza fata lui obraznica! pana la mama, i-as striga peste geamul de sticla, dar arat destinatia pe underground map, pliantul pe care il am in mana. imi vine sa rad si eu de accentul lui african.

the oyster card five pounds, the journey seventeen. well, twenty two pounds, please, when you’re ready! cash or card?

imi caut banii in geanta plina cu orice. ca nu gasesc niciodata nimic asta o stiu, dar acum jur ca o arunc…

take your time, imi spune sud africanul vazandu-ma rascolind geanta.

ce? caaaaaat? ce-a spus asta? niciun “are you kidding me/what a hell/ jesus christ/ jeezz “ nu poate sa-i transmita sud africanului in clipa asta ca am ramas perplexa, vorbesc singura si caut afurisitii aia de bani in geanta. ba baiatule, esti nebun?! douazeci de pounds am toti banii, si astia sunt imprumutati de la Silvia). ma calmez si il intreb suav, uitandu-ma drept in ochii lui:

are you sure, twenty two pounds to North Acton!?

eu ma uit la el, el la mine.

it’s London, babe! imi raspunde ofensat!

oh, thank you for letting me know! raspund eu intepata de parca as fi regina Angliei. clar, nu e ziua mea norocoasa! can I get, please, ( normal ca “ please” ca altfel nu mai vad nici mama biletului. in tara asta esti privit cu ostilitate, (zici ca-i injuri), daca nu folosesti cuvantul magic. asta o stiu de la sora mea. i-a spus sotului ei : “bring me some water for f…k’s sake”, ca nu mai avea mult si se ineca tusind. nu i-a adus. pai de ce? ca nu i-a spus “please”. aia a ramas socata. asa ceva...), an adult day ticket, ii cer eu triumfatoare. mi-am adus aminte ca mi-a spus Silvia ca e mai iefin.

twelve pounds, please, when you’re ready! cash or card?

cash, please!

(pfff, I’m so ready, da-mi tichetul ala odata ca mor aici! auzi la el, twenty two pounds!)

bla bla, thank you, have a nice day, you too…

jur ca-l iau acasa!

dupa cinci pasi ma intorc confuza.

sud africanul ma intreaba zambind:

it’s there anything else I can help with?

(daaaa, da-mi numarul tau de telefon!) -sorry, which platform?

platform two, just follow the signs.

ok, thanks, have a nice day!

hasta la vista baby, imi raspunde sud africanul cu celebra replica a lui Terminator, convins ca sunt din Spania.

ma razgandesc, nu-l mai iau acasa.

in stanga e platforma doi si trei, in dreapta platforma cinci. astept metroul. urmaresc panoul electronic pe care scrie cu verde good service. cu litere rosii scrie ca au mai ramas sase minute. doamne ajuta!

o voce grava umple peronul articuland fiecare cuvant: “mind the gap! ”. cu vuiet puternic care face sa creasca aerul cu viteza, cu larma asurzitoare de sine si fier, pufnind si trosnind, fluturandu-mi rochia mai ceva ca a lui Marylin Monroe, opreste pe peron trenul, (metroul, whatever) care , gandesc eu, trebuie sa-mi schimbe viata! neaparat si acum! urc si caut un loc aproape de usa sa fiu sigura ca nu ratez coborarea.

am interviu in North Acton, romanian speaking, telephone interviewer, “Perfume Factory” building. am primit mesaj pe telefon dimineata. am plecat in graba si i-am spus Silviei ca nu ajung azi la munca. sper sa nu ma nai intorc la jobul ala nenorocit din fabrica aceea englezeasca condusa de indieni mustaciosi si pakistanezi obraznici.

e singurul loc de munca unde esti primit oticum. nimeni nu-ti cere acte si cont bancar. e o curatatorie chimica pentru lanturile de hoteluri din Londra plina de imigranti. acolo lucrez la o masina industriala de calcat fete de perna. bineinteles ca am target. in zilele norocoase lucrez la banda, le impaturesc si fac pachete de cate douazeci. pakistanezele stau cu ochii pe mine. urasc sa lucrez cu ele. stau incruntate si sunt rele. au sprancenele groase si imbinate. se dau cu ruj rosu aprins si sunt galagioase. somalezele sunt mai prietenoase. nu vezi picior de englez acolo. cei mai multi sunt romani. foarte multi. fetele romance sunt mandre, frumoase si vesele. se uita indienii mustaciosi cu gura cascata la ele. pakistanezii mai tineri isi fac planuri de insuratoare.

sunt in metrou, stau picior peste picior si ma strang pantofii. nu stiu ce mi-a venit sa-mi pun pantofii astia inalti, rochia gri si geanta rosie. de parca as avea alta geanta! arat ca naiba! nu m-am imbracat de interviu. m-am imbracat de parca vreau sa dau pe cineva pe spate. uite, jur ca tipul asezat pe scaunul din fata mea imi face poze cu telefonul. imi asez derutata rochia si ma uit ucigator la el.
doamna de langa mine se aseaza mai comod, si ma loveste “oops sorry “ drept in fata cu ziarul pe care il desface sa-l citeasca. afisez zambetul “it’s ok “ pentru situatii penibile, cum am vazut ca fac englezii, dar tot îi zic ceva in gand. trag cu ochiul in stanga, in dreapta…sunt singura care nu asculta muzica, nu are un telefon, un ziar? toata lumea se preface preocupata dar privirile tuturor aluneca , intamplator sau nu, spre ceilalti. ok! nu am un smartphone, am un jaf de telefon pe care nu am semnal si nimic interesant. l-am aruncat in graba in geanta, si daca vreau acum sa-l gasesc imi trebuie cinci ore sa-l caut. nu am ipod, casti, muzica, motiv pentru care ma holbez la oameni. nu am nici macar un pahar cu cafea pe care sa-l tin cu gratie, ori un sandvis, cum are chinezoaica, japoneza asta ce-o mai fi, din dreapta mea.
doua scaune mai incolo o fata blonda se fardeaza culegand dintr-un rucsac tot felul de chestii. imi dau seama ca e o rutina. una studiata si programata pana la coborare . timpul si spatiul ii apartin. nici un “oh my god” de nicaieri, nicio uimire, nicio infierare. doar o aprobare muta din partea celor din jur: “be yourself “. cu sfidare, cu revolta, cu ciuda, chiar daca traiesti intr-o lume cu false reguli conventionale, chiar daca te izbesti de toti peretii normelor sociale.

fata blonda isi inlocuieste acum flip flops-urile cu niste pantofi pe care-i scoate dintr-un rucsac. e frumoasa si eleganta. pun pariu ca lucreaza la o bijuterie de lux.

pe baiatul cu tricou verde, care a urcat in metrou tinand o camasa asezata pe un umeras, il vad acum asezat pe un scaun deasupra caruia atarna camasa crem. a lasat-o cuminte, calcata si spanzurata pe bara de sustinere. ma pufneste rasul. pe el nu. se joaca serios pe telefon. sigur lucreaza intr-o corporatie, o multinationala sau cum astea s-or mai numi. e singurul lui moment cand se mai poate juca pe telefon. corporatiile au atat de multe reguli stupide! cel mai greu e sa nu mai ai acces la telefonul personal! ma intreb daca in fiecare zi calatoreste cu umerasul dupa el. si de ce are aerul asta asa serios? pare un copil.

fata blonda se pregateste sa coboare. e inalta si subtire. ma uit la ea cu gura cascata. imi zambeste cand trece pe langa mine. ii zambesc si eu pentru ca e atat de frumoasa.

la statia urmatoare baiatul cu tricou verde smulge camasa de pe bara de sustinere si coboara in fuga in ultima clipa. asta ma face sa ma intreb ingrijorata daca nu trebuia sa cobor si eu pana acum.
ma linistesc! mai sunt trei statii pana in Stockwell. baiatul cu tricou verde alearga prin multime, atat de tanar, serios si grabit!

pe peronul din Stockwell ma simt pierduta. trebuie sa ajung pe Central line.
nu mai stiu daca am inteles traseul , sunt debusolata. Central line? pe unde naiba ajung pe Central line? “follow the signs”, imi aduc aminte de tipul de la informatii. pe Central line e dezastru. metrourile sunt supraaglomerate. ma strang rau pantofii. e haos si aglomeratie. Londra e sub asediu. fierbe! jocurile olimpice de vara a adunat jumatate din populatia globului. intalnesti cinci nationalitati diferite pe metru patrat, statii de metrou si drumuri inchise, trafic infernal, politie, ambulante. lumea urca sau coboara, fuge, se grabeste, alearga. miliarde de lire sterline umplu conturile bancilor din Anglia. economia Regatului a explodat. partea cea mai buna e ca au aparut peste noapte mii de joburi. pentru romani si bulgari perioada asta este o mina de aur. marginalizati, discreditati, romanii si bulgarii nu primesc drept de munca. acel national insurance number e greu de dobandit daca nu ai o misiune diplomatica, nu lucrezi in cercetare sau nu esti medic. asta e motivul pentru care o parte din cei cinci sute de mii de romani aflati in Regat nu pot lucra legal. si atunci, romanii lucrand fara acte, devin victime sigure ai sclaviei moderne. cei de la job centre le refuza pe banda aplicatiile si in ciuda restrictiilor toti profita. toti stiu ca sunt mana ieftina de lucru. cine sa munceasca in fabrici, depozite, spalatorii de masini, in ferme? romanii si bulgarii care, pe piata muncii la negru, construiesc Regatul Unit.

pe Central line lumea se imbulzeste. metrourile duc spre inima Londrei oameni grabiti, oameni fericiti, tristi, oameni obositi, ingrijorati, sperante, vise…cum de altfel si eu imi duc acum sperantele printre statiile lungi de metrou.


in North Acton e un soare puternic. o vara frumoasa fara ploi si furtuni s-a asezat cuminte peste Londra. mi-e dor de vara de acasa. vara asta mi-e straina dar e totusi frumoasa. noptile sunt reci si orele amiezii fierbinti. niste nori pufosi plutesc linistiti si parca cerul e un altfel de albastru.

am in sfarsit semnal pe telefon. il aud cum suna in geanta. nu reusesc sa-l gasesc.
am apeluri pierdute, mesaje intarziate…e Silvia:

-te-ai ratacit, ai ajuns, esti bine?

-sunt ok, am ajuns in North Acton, tine-mi pumnii!


e devreme. mai sunt treizeci de minute pana la ora doua. gasesc un cofee shop de unde imi iau o cafea si ma opresc sa fumez o tigara. in fata cofee shop-ului sunt doua mese si cateva scaune. un barbat asezat la una din mese isi bea linistit cafeaua. nu ma asez sa nu-mi sifonez si mai rau rochia. e un cer albastru si un soare fierbinte. am calatorit o ora si douazeci de minute si am schimbat trei linii de metrou. “The Perfume Factory” e singura cladire de birouri. e chiar peste drum. mai verific o data mesajul: etajul cinci “Market Probe Company”.

e timpul, imi zic, si pornesc cu doamne ajuta in gand. barbatul care si-a baut linistit cafeaua se ridica si el. observ cu coada ochiului ca e imbracat business, genul ala british: pantofi cu talpa subtire, sacou scurt, cravata ingusta. ce naiba cauta la coffee shop-ul asta de doi bani? trebuie sa traversez. nu vad niciun semafor si, in loc sa ma asigur ca nu vin masini din dreapta, ma uit in stanga bineinteles. englezii sunt suciti. nu am sa-i inteleg niciodata.

trec cu chiu si vai strada aglomerata de masini si camioane. dincolo de trotuar e o curte cu masini parcate care duce spre intrare. la receptie ma intalnesc din nou cu tipul de la coffee shop. etajul cinci, imi spune fata de la receptie si imi trece numele intr-un registru. barbatul de la coffee shop asteapta si el liftul. imi zambeste: „hi,you alright?” tipic englezesc! genul asta de intrebare, si dupa zece ani, si chiar si acum cand scriu randurile astea, ma enerveaza de mor! nu pot intelege, si nu-mi explic cum poti intreba pe cineva, pe care nu-l cunosti, daca e bine? ca si cum e vizibil ca ceva nu e in regula cu tine iar tu nu constientizezi. si atunci cineva te intreaba sarcastic, ce-ai patit? imi iau un zambet simpatic si-i raspund:

hi, I’m fine, thank you! you?

I’m good, thanks!

si acum vine partea grea! trebuie sa gasesti un cuvant dragut sa inchizi dialogul…

great!

dupa care vezi un zambet tamp pe fata celui care participa la conversatie. si asta e tot.

intru in lift. poate am noroc si nu merge pana la etajul cinci, gandesc. nu-i dau mai mult de cinzeci de ani, e elegant si miroase bine. eu sunt ciufulita, rochia e sifonata, pantofii ma strang…ce ai femeie? ai interviu, nu intalnire, ma incurajez eu!

level five? il aud intrebandu-ma.

-yes please, thank you!

no problem, I’m going to level five, too! John Gilbert, il aud spunandu-si numele!

John Gilbert! daca imi spunea doar John, nu era suficient? ar trebui sa-l cunosc?

nice to meet you! îi raspund automat! I’m…

liftul se opreste si nu-i mai spun cum ma cheama pentru ca o indianca tanara si micuta intra grabita in lift. indianca saluta cu „oops sorry” iar barbatul de la coffee shop ii raspunde prietenos. ies din lift si ma uit derutata in stanga si dreapta. pe holul din stanga niste usi de sticla larg deschise duc spre o incapere imensa plina cu birouri si calculatoare. nimeni nimic! banuiesc ca trebuie sa merg spre holul din dreapta care duce spre alte incaperi si de unde se aud voci. fara sa ma intrebe pe cine caut, barbatul de la coffee shop ma invita sa iau loc pe unul dintre fotoliile asezate pe cele doua holuri si intra intr-un birou pe usa caruia scrie: John Gilbert- Director of Research and Consulting. oh my god, spun fara sa ma auda, si raman nemiscata pe fotoliu. am interviu cu tipul asta? ma simt intimidata de prezenta lui. un baiat tanar, pe al carui eccuson atarnat la gat citesc Market Probe, ma intreaba daca sunt pentru interviu. ma invita in staff room. staff room-ul e plin de lume! ce ma fac?

-hi, take a seat, help your self, tea, coffee, water, whatever you want , ma incurajeaza din usa o indianca mai in varsta decat cea de la lift, we are gonna start the interview in ten minutes.

in staff room sunt cred doisprezece persoane pe care le numar dintr-o privire! clar! n-am nicio sansa! n-o sa iau job-ul.

ati avut vreodata un interviu, tinut intr-o sala de conferinte la o masa rotunda cu scaune comode, intr-un loc unde v-ati simtit confortabil, degajati? vi s-a cerut vreodataa sa prezentati, in fata altor candidati, motivul pentru care vreti sa ocupati acel post? nu? da?

m-am simtiti si m-am exprimat liber, firesc. cred ca am inventat si o poveste haioasa care a starnit zambete. interviul a fost tinut in prezenta lui John Gilbert, barbatul de la coffee shop, si intrebarile au fost puse de indianca micuta de la lift. atat de micuta si fragila incat parea ca se scufunda in pantofii cu cel putin doua numere mai mari. John Gilbert e un barbat misto rau dar nu l-am mai vazut niciodata.

a doua zi, indianca micuta si fragila mi-a devenit sefa. una afurisita.

din cei doisprezece, cu mine treisprezece, toti romani, am ramas zece.


e seara, sunt in Morden, o suburbie saraca si murdara din Londra. imi scot pantofii care ma strang si merg desculta printre case cu flori albastre. nu-mi pasa de nimeni. la fel cum nici fetei din metrou nu-i pasa de nimeni. fata aceea frumoasa care lucreaza la o bijuterie de lux si isi poarta pantofii cu toc in rucsac. pantofi pe care ii incalta cu o statie inainte de a cobori pentru ca trebuie sa fie frumoasa si eleganta si sa vanda bijuterii. nu-mi pasa de nimeni. la fel cum nu-i pasa nici baiatului care calatoreste tinandu-si camasa pentru job pe umeras. prea tanar, prea grabit, prea serios, dar un copil.

merg desculta. sunt proasta si plang!

ma intrebi daca sunt fericita? nu, nu sunt! nu plang de fericire!

merg desculta pe drumuri printre case cu flori roz. am in spate o jumatate de viata distrusa. si in fata? sperante! si atat!

sfarsit!

photos:pinterest;google images

How am I doing? Oh, I’m doing fine…(republicat din cele 100)

Londra, live journal, far far away, nervi si multe altele…

Londra, dupa o calatorie lunga:

“ai adus soarele cu tine!” ( oghe )

dimineti grabite, intarziate, pierdute, exilate. usi trantite, cafeaua fierbinte lasata nebauta si statia de autobuz din fata casei unde nu e  nimeni niciodata asteptand, unde nu e niciodata un autobuz trecand. ganduri si nelinisti furate de somn intre statii lungi de metrou. Londra si o vara tarzie…

iunie 2012, undeva in centrul Londrei…

doorman-ul bine postat  in fata usii, aratand asa…mare cat un …doorman, ne priveste  oarecum nedumerit…
-pentru… auditie? raspundem tot cu o  intrebare la fel de nelamurite si noi.

suntem dincolo de intrare, la receptie, intr-un gentlemen’s club.

am o raceala cumplita si o geanta plina cu servetele. as fi preferat sa stau in pat cu ceaiuri si aspirine, nu aici cu Eve si Anne, doua nebune.

eu, oarecum incurcata, nu sunt pentru auditie si nu am numele acolo pe lista.
intreb fata de la receptie daca pot sa raman (Eve si Anne, clar, nu mai au treaba cu mine cel putin o ora) si ma uit cu groaza in jur ca trebuie sa le astept undeva in ploaia de afara.
primesc si eu ok-ul sa cobor pe scarile cu mocheta rosie si incerc sa nu-mi pierd privirea in oglinzile imense si ametitoare. clar, nu sunt din acest scenariu, stiu deja acest lucru. ce personaj sunt in acest scenariu?

la capatul scarilor tragem de niste usi masive, grele cat sa-ti rupi mana din umar.

intram intr-o incapere cu lumini albastre si rosii, fotolii, canapele si perdele in nuante de midnightblue, steelblue, royalblue, red, orange, darkmagenta si…magenta.

de departe se vede catwalk-ul de un roz aproape mov…

doi barmani plictisiti ne privesc pe sub ochi  stergand pahare. o bruneta ne zambeste prietenos.
ni se spune sa asteptam doua minute
pe o canapea. doua fete dragute ne fac cu mana in semn de salut.
Eve si Anne sunt agitate si nervoase!
eu am frisoane si cred ca nu mai am servetele!!
e mai mult intuneric decat lumina si, de acolo din intuneric, aproape plutind, cu zambet larg, se indreapta cineva spre noi.

 fard, piercinguri, culori tipatoare, pantofi inalti. e un ” el “sau o ” ea “?

personajul spectaculos ne invita sa mergem spre cabina de machiaj. eu raman incurcata, dar fetele imi spun sa vin si eu.
personajul radios si zambitor ma invita si pe mine la cabina de machiaj.
ajungem in spate intr-o incapere lunga, ingusta, cu oglinzi si scaune, haine, pantofi si genti aruncate oriunde. o rochie roz, atarnata intr- un cui sta sa cada lasand sa se vada o eticheta: ”for sale”!

Eve si Anne, deloc deranjate, isi fac repede loc si scot …tot arsenalul,  chestii…pantofi, rochii…
incep sa apara si alte fete.
cele mai vechi isi cauta locul. cele noi fac loc mutandu-se, de parca ar mai fi unde…
incaperea e prea mica si deja e aglomerat.
cu gesturi sigure, fetele pentru auditie se transforma rapid in dive parfumate, decoltate, tatuate, blonde, brunete, sclipicioase cu mult roz si pantofi stiletto.
le aud conversatiile. vorbesc la telefon. au manichiuri si make-up ultimul trend… beauty brand. cele vechi se uita curios si intrebator la cele noi.
e agitatie si ma indrept spre bar cu Eve si Anne  transformate in … supermodele .
tipul radios si zambitor cheama fetele pentru auditie  impartindu-le niste formulare .
in sfarsit…ceva se intampla. tipul le explica ce urmeaza si se indreapta spre un loc de unde se deschid niste lumini.
catwalk-ul se lumineaza generos si se aude placut o muzica de black eyed peas. cele vechi se aseaza curioase, cu ochi critic. cele noi, una cate una, pornesc timid catre catwalk si incepe auditia .

hqdefault.jpg

le privesc rochiile de seara si ma simt de parca as fi  la saptamana modei la… Paris, London fashion week, nu la un …show incitant.

as ucide pentru rochia purtata de Eve si nu m-as lasa dezbracata de ea niciodata. pentru rochia Annei, snururi si margele, as avea nevoie de o saptamana sa o imbrac.

rochiile aluneca, fetele sunt fabuloase…dansul la bara e doar un joc.
tipul radios si zambitor, le intrerupe dupa fiecare trei, patru minute, schimband muzica si invitand urmatoarea pe scena.
la final, juriul, adica tipul zambitor, alege doar doua din cele opt: o romanca si o frantuzoaica.

tumblr_mdwuumq7vI1qjcte1o1_500.gif

auditia s-a incheiat!
fetele sunt nervoase si suparate, ca si mine de altfel. le astept la iesire.
am o poveste. una aflata stand afara in ploaie la o tigara cu fata aceea blonda. lucreaza acolo de mai bine de un an. mai am si un…ghid de supravietuire la Londra aflat tot de la ea. plecam.
fata blonda ne striga din urma lasandu-ne un numar de telefon si o adresa…”mergeti aici, auditia tine pana la 11, acolo sigur va primeste!”
ma uit ingrozita la Eve si Anne!
nu!!!…mergem acasa!
ne simtim mai bine in aerul de afara si radem amuzate de tipul radios.

frantuzoaica tatuata era superba… angelique diablese , fantastiquement, sublimement et iresisteblement souriante, vorba lui Dominique, personajul radios.

indiscutabil, Eve si Anne sunt prea sofisticate pentru clubul asta.
plecam claxonate de masinile oprite la semafor. am frisoane si vreau o aspirina. Eve si Anne imi spun ca nicio aspirina nu face mai mult decat o vodca.
categoric! dupa atata nebunie !

…………………

personajele sunt reale. foarte reale. dincolo de aceasta nebunie, Eve este psiholog si Anne are propria afacere. Eu? Eu sunt…bine!

…………………………..

just music,”just the way you are”! si, dincolo la tine, “please don’t stop the rain”! si asta doar atat cat am putut intra pe paginile pe care ma chinui sa le deschid de mai mult de o ora.
daca intru pe just music, se inchide youtube, daca las youtube, se inchide messengerul, si daca mai intru si aici, se inchid toate!
daca mai scriu ceva aiureli, se sterg si  cele pe care le-am scris mai devreme! imi vine sa arunc cu o perna, cu laptopul, cu …nu stiu ce sa mai arunc. nu e nimeni sa-mi spuna, “taci odata”?
daca nu revin, atunci inseamna ca am aruncat laptopul!

de…”multe altele”, mi-a pierit tot cheful!!!

(photos:google images)