Solstițiul de iarnă

Pe Audrey o găsesc în fotoliu, nedormită. E ciudată și, în ciuda vârstei, e încă frumoasă. Uneori are mintea rătăcită. Uneori nu. Îmi simte prezența și îmi face semn nerăbdătoare să intru. E neliniștită. Mă întreabă de mai multe ori, a așteptare, cât e ceasul. O văd privind îngrijorată pe geam ninsoarea care curge neoprită.

– Astăzi va fi lumină doar opt ore și cincizeci de minute.Știai? Cred că e trecut de șapte. Trebuie să pleci, așa e?

 În întunericul dimineții de iarnă orele stau mute, nemișcate. O fi solstițiul de iarnă, mă gândesc, încercând să-mi aduc aminte. Sunt obosită, trebuie să termin cu Audrey și să plec repede din camera ei. Nu e trecut de șapte.  Nu-i răspund știind că va căuta zeci de motive să mă facă să-i țin companie.  Îmi cere rujul și cutia cu farduri. Cu mâinile tremurânde încearcă să-și dea cu ruj. Cedez, o întreb înduioșată dacă pot să-i aranjez părul. Îmi spune fericită că da. Inima mi se strânge cu durere. Nu o pot pieptăna. Boala mușcă încet și nemilos. 

-Audrey, ce vrei să faci azi? o întreb în timp ce-i pregătesc tratamentul. Știi că Anne e deja în lounge? John a avut o noapte mai neliniștită, nu s-a trezit încă, iar Father Brian ne-a anunțat că va ține serviciul religios în capela mică. A avut grijă sister Margaret azi noapte să deschidă căldura. E cald și plăcut acolo… 

Ce ți-ai dori să faci azi? Audrey nu-mi răspunde. Uneori mă întreb de ce o mai întreb. Știu că toate zilele îi sunt la fel, știu că nu vine nimeni să o vadă. În toate duminicile așteaptă liturghia, ceaiul și prăjiturelele pe care le ascunde în geantă lângă nelipsitul roșu de buze și șervețelele mototolite.

Știu că îmi va cere să-i scot toate rochiile din dulap, să-i caut pălăria neagră cu panglici din mătase și voal de tul pe care nu am văzut-o,nici nu am găsit-o vreodată, ghetele, colierul turcoaz… Se va hotarî cu greu ce să poarte, va porni apoi într-o căutare nebună, închizând si deschizând uși, grăbită să ajungă undeva, până când , obosită, se va așeza într-un fotoliu din lounge așteptând să fie condusă la micuța capelă din capătul grădinii, ori, dacă e vreme bună, pâna la biserica de pe drumul ce coboară printre casele de la marginea pădurii..

 Audrey mă prinde strâns de mâna:

-Trebuie să mă întâlnesc cu el, azi vreau să ajung la el! 

Are în privire o sclipire ciudată. Mă doare mâna și mă retrag speriată:

-Audrey, cine e el? 

Cu mâinile tremurânde scoate dintr-o geantă mică, roasă de timp, o ilustrată: doi tineri peste care ninge amețitor de frumos. Ea ține cu grație o umbrelă roșie. Drumul e alb ca într-o poveste.

-Recunoști ceva din această poză?

Recunosc epoca victoriană, taftaua, brocartul, jobenul din secolul al XIX lea, dar gândul mă duce la povestea fierbinte dintre Anna Karenina si Contele Vronsky. Femeia tânără din poză seamănă izbitor cu Audrey. Cum e posibil să fie Audrey? Audrey e născută în 1942.

Așteptându-mă la orice, nu știu ce să-i răspund, îmi spun regulile nemiloase că trebuie să aduc la realitate mințile pierdute. Poate că Audrey nu mai poate înțelege de mult  realitatea, dar nu o pot lăsa în realitatea ei înfricoșătoare. 

-Audrey, tu nu poți fi…

O aud pe Audrey cu vocea tremurândă, vorbindu-mi clar. O aud pe Audrey calmă:

-Sunt eu, iar el este cel pe care l-am iubit și lângă care nu am putut rămâne. Am fost împreună, am fost actori. Nu ne-am înțeles niciodată. M-a înșelat, m-a părăsit. În “Tânăra Victoria”, eu eram regina, el prințul Albert. Tot ce te rog azi e să mă duci la el. Am aici adresa. E la fel ca și mine, într-un azil de bătrâni, undeva la mare în Portsmouth. Am avut o viață tumultoasă. Știu! Am trăit și am iubit. Știu că nu mai e timp. E ultimul nostru Crăciun. Spune-mi, te rog, că mă poți duce la el. Poți face asta pentru mine?

Țin în mâna ilustrata lui Audrey. Audrey a fost actriță și a păstrat asta ca pe un secret. Îmi amintesc că În dosarul ei scrie că a fost profesoară de arte. O privesc și nu-mi vine să cred. Am simțit întotdeauna că Audrey are ceva special, ori că  se preface, dar am tăcut. 

-Nu sunt nebună! îmi răspunde Audrey citindu-mi gândurile. Uneori joc un rol. Asta mă amuză. E rolul meu de final. Așa am rezistat bolii și ultimilor zece ani de mizerie. Aici aveam douăzeci și trei de ani și jucam rolul vieții mele. Înțelegi? Simt că e ultimul meu Crăciun. Ajută-mă să mă îmbrac la fel ca în poză. Du-mă la el! Avem nevoie să ne cerem unul altuia iertare.

Solstițiul de iarnă are opt ore și cinzeci de minute. Cea mai scurtă zi de lumină. Cea mai scurtă zi din an. Nu am găsit niciodată pălăria lui Audrey. O vânduse, poate, în anii aceia de mizerie. În acea noapte Audrey s-a întâlnit cu prințul ei. Drumul a fost alb și a nins amețitor.

facebook/ grup Agora Artelor, descriere : Issabela Cotelin: Decembrie.
O lună plină de semnificații și de sărbători.
O lună de bilanțuri și de odihnă.
O lună cu timp pentru noi și ai noștri.
O lună în care dăruim, primim și visăm mai mult decât de obicei.
Să deschidem, așadar, larg poarta imaginației și a speranțelor păstrate peste an în globul de cristal al sufletului și să dăm drumul cutiuței muzicale a inimii să cânte! Iar aici, pe grup, să dăruim povești (inedite, de maxim 500 de cuvinte și până pe 20 dec.).
Fotografia este o pictură („Mergând prin zăpadă”) de Anna Whelan Betts (1873-1959).

mulțumesc, Agora Artelor, pentru premiu! ♥️

Publicitate