toamna in 500 de cuvinte

multumesc, Agora Artelor!

( cred ca la mine era trei dimineata cand am pus textul in comentarii acolo pe grupul de facebook al revistei Agora Artelor. trei dimineata la munca. facusem cu ceva zile in urma screenshot la postarea care anunta concursul de proza dupa o imagine data. l-am scris cu drag si fara sa ma astept la niciun premiu. l-am scris pe furis. multumesc, Agora Artelor! multumesc, Issa!)

sursa: mugurel.blogspot64.com

E toamna lungă?

Secată-i albia de printre dealuri. Nu-i râu pe lăsătura strâmbă de pământ, nu-s ulițe, nici ocolișuri să te încurci, ici, colo grinduri alungite, împrăștiate case din bușteni, bârne cioplite, piatră, acoperișuri mari și geamuri mici, ori noaptea câte-un lup la poartă. De câte-un șoim mai țipă zarea, ori mute dealurile sunt. Munții se ascund de vremuri și de lumi în pături reci de gheață. Doar uneori, dulce și pal, un soare blând răzbună valea, și apoi, urcând pe culmi, naiv, îl fugărește nemiloasă ploaia. Pe dealul rubiniu închis azi nu e frig, nici ceață. Pe cel umbrit ard jar și molcom grămezi de crengi uscate. E fum de foc prin bătături. E chihlimbar pădurea. Și-s vechi, din lemn, la umbra unui deal doar două bănci și o masă. De nicăieri furiș venit octombrie, metalic, foșni dramatic prin păduri frunzișul verde galben. Privind în gol atât de trist, oftă din greu bătrânul: “Mai trece o toamnă peste munți și nimenea nu vine. Mai sunt părinți fără copii? Pe acolo timpul trece? E albastru cerul, sau e gri? E toamna lungă? Rece? Nu le-o fi dor? Sunt sănătoși? Din vale până peste munți, sunt două lumi, ori una? Că nu mai știu să socotesc de când s-au dus departe”.

Tac greu gândurile. Bătrânul le-ar fi trecut dincolo de munți, că nimic nu te face mai fericit, și nici iubire mai mare nu există, decât atunci când îți regăsești lumea și-ți strângi în brațe copiii și pământul, dar, fără de putere, lăsă dorul neauzit să cadă cu frunzele, cu lacrimile, cu toamna. Se așeză stingher la masa aceea unde nimeni de multă vreme nu a mai râs, nu s-a mai odihnit, acolo în lăsătura dintre dealuri, de vorbă cu nimeni, doar cu timpul și cu viața:

“ Hei, viață, unde te grăbești? Mai stai și tu un pic pe bancă, mai trage-ti sufletul, bea apă…”

Publicitate